Noi începuturi, emoții de toamnă, uniforme etc. ... dar nu ale mele

Gata, s-a dat startul la o nouă cursă. O nouă cursă de 100 m lecții de viață peste care trebuie să se treacă cu brio. Dar nu pentru mine... Nu, eu mai am de așteptat până-n octombrie pentru altă cursă și mai complicată: aceea a viitorului, dar asta o abordez în octombrie.
Vreau să vorbesc de faptul că azi am fost la deschiderea liceului unde 4 ani de zile am făcut umbră asfaltului, am zgâriat bănci, am plantat microfoane sub scaune sau bănci, am râs, m-am enervat, am făcut caterincă și am fost înconjurat de oameni care mi-au marcat acești 4 ani. Azi am fost doar în vizită din păcate (deci dacă m-aș fi dus beat n-ar fi avut ce să-mi facă:)) ). Și am simțit o emoție tristă, dar venea din același de unde venea o veselie interioară timp de 4 ani. Parcă s-a dus spuma adolscenței, acea perioadă în care aveai avantajele unui adult și grijile unui copil. Sunt conștient că adolescența nu e nici pe departe terminată, dar problema e că grijile abea acum încep.
Am văzut-o pe diriga, unul din mulții dirijori ai vieții pentru mine, fericită că am fost câțiva care și-au adus aminte ce a însemnat această femeie pentru noi, că vrem noi să acceptăm sau nu. După ce ne-am întins la vorbă în curtea școlii, ne-am dus în clasă să-i vedem noua adunatură de șoareci, pe care dânsa trebuia să-i transforme în 4 ani în hamsteri de rasă și la cum o cunosc eu sigur o să-i reușească.
Mă uitam așa prin bănci și să-mi bag pula de nu în fiecare copilandru d-ăsta regăseam pe unul dintre noi. Spre exemplu Andrei copilul din prima bancă cu ochelari și slab ce la prima apariție pare unul din tocilarii și colegă-su de bancă Dani feciorul cu mustața aia de zici că era cea mai proastă reîncarnare a lui Vlad Țepeș. Eu bineînțeles că m-am regăsit (cu greu, că trebuia să mă caut undeva la nivelul băncii) în cel mai mic bulgăre de piele și păr (măcar pe burtă și picioare :)) ). Acum a fost altceva, priveam din exterior. Și râdeam cu Andrei și cu Luci pe diferite teme și urlă diriga la mine spunându-mi: "Alexandre, nu mai râde că faci gălăgie". Vreau să spun că a fost cel mai intens fenomen de deja-vu pe care l-am trăit vreodata. Îmi era atât de cunoscut încât în momentul ăla aveam senzația că mă dă afară din clasă. Dar s-au dus frate anii ăștia și vin momente grele.
Ajung la concluzia că Am rămas copil, dar copilăria s-a terminat.